miercuri, 22 ianuarie 2014

Biruinţa şi Vidul

0
13:09
biruinţa şi vidul

Suntem călătorii unei lumi metodice; actorii unui teatru sumbru; visătorii unor câmpuri despădurite.

Suntem aici şi acum ca să urmăm voluntar sau involuntar regulile unor cărţi enorme scrise de mâini nevăzute care au tot presurat cuvinte şi sensuri … Iar drumul nostru e haotic şi existenţa ni-i stearpă de goliciunea noastră, şi radiem la biruinţe demult semnate de alţii. Ataraxie spontană ni se înfăţişează ca victorie just meritată şi dacă nu, căutăm să facem să pară aşa. Astfel, nu biruinţa noastra e frumoasă, ci calea prin care am ajuns la ea. Şi-s numeroase căile pe care tot rătăcim a nimănui, şi tot alergăm să facem cinste victoriilor care ne-au dat statut şi apreciere.

Trăiesc o viaţă fără biruinţe, care-mi năruie speranţe unei stabilităţi, pe care o doresc profund. Simt cum biruinţele îmi detronează liniştea şi haosul, care-mi mână apele-n neant. Simt cum m-ar îndepărta de mine şi aş alerga ca o zăludă prin labirintul vieţii, acest labirint prin care obişnuiesc să-l pătrund studiindu-i fiece frunzuliţă şi pietricică.

Trăiesc o viaţă cu drumul biruinţei, fără s-o vreau şi fără să mă vrea, până când paradoxul îmi va naşte căi de izbândă şi lumină. Iar când o să prind biruinţa din urmă – să-mi pună lauri Vidul, că-n el primeşte şi pe prinţi, şi pe cerşetori.

Îmi apare acum în faţă chipul mării învolburate în care Bătrânul îşi scaldă undiţa şi sufletul. Şi-l văd fără dorinţa biruinţei, ci cu biruinţa deja în ochi … Şi biruinţa lui a fost seacă, doar sufletul mai împovărat şi mai bogat, că Marea lui s-a scăldat în el şi el în ea. De ce să nu-l primească Vidul, împreună cu Marea şi Biruinţa sa ? Citește mai mult →

luni, 20 ianuarie 2014

El. Unul

0
13:09
el

Îţi văd chipul prin stropi de ploaie; privirea îngândurată la trecerea pasageră a lor. Şi stai, şi fumezi încontinuu de parcă toate-ţi stau aproape şi împotrivă. Prezenţa ta obscură şi calmă îmi adoarme amintirile dintr-un posibil viitor şi premoniţiile din trecut şi nu sunt decât aici, cu tine şi te privesc. Şi-mi sunt şterse toate ambiţiile parvenite, şi nu vreau decât să te ajut. Să te privesc şi să te ajut. Pot?

În tine stau ascunse dureri mari şi tremuri la căderea frunzelor, la zbuciumul clipelor. Te grăbeşti, şi nu te mai grăbeşti. Vrei să stai? Vrei să dormi? Vrei să vin?

Strigă-mă! Strigă-i! – poate o să vină. De ce nu-i strigi? De ce taci şi mori?

Mi-e milă de covalescenţa ta. Iartă-mi neputinţa fără motive şi priveşte trecerea; trecerea mea, a lor şi a taCitește mai mult →

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Descompunere

0
13:01
descompunere

Uneori, mă simt atât de multă încât cred că explodez în mici fărâme de senzaţie, care sunt toate atât de diferite, dar atât de asemănătoare când vrei să le priveşti, să le simţi, să le auzi. Aş vrea atât de mult să pot cânta, neîncetat şi îndurerat, încât să pot să cuprind toate colinele, pădurile şi întunericul. Da, întunericul. Să ridic iadul color şi să cobor în raiul rece cu vocea şi fiinţa mea. Să strig după păsări şi să adun toate meduzele ca să-mi aline descompunerea. Să cânt iubind şi să iubesc cântând şi să nu vreau decât să fiu iubită de Tine.

Dar sunt mută şi nu pot decât să-mi trimit iscoadele în lume ca să-mi caute nefericirea, ca mai apoi să-mi îngradească neliniştea.

De dragul tău, eu privesc munţii. Citește mai mult →

joi, 16 ianuarie 2014

Păpădie

0
13:01
ăăpădie

Vreau să schimb vieţi, să revoluţionez suflete, să înarmez spirite … Vreau să trăiesc atâtea vieţi până când o să fiu sleită de forţe şi nu de suflet ca să mai dăruiesc şi să nu-mi doresc decât să mor într-un colţ de Elveţie, liniştită şi împlinită … Abia acum mi-am înţeles cu adevărat firea. Sunt o revoluţionistă fără frunze.

Simt că stau într-un ochi mare, în care se află mii de peşti de un albastru regal. Şi alţii verzi. Puţini cafenii. Acolo sunt şi copaci. Şi frunze. Dar frunze fără copaci. Şi altceva nu mai văd nimic. Mi-aş dori să-l pot picta într-o zi.

Al cui e ochiul ? În al cui ochi îmi respir aerul înecat în apă aurie ?

Pe crengile sterpe ale copacilor stau mere galbene, măşcate şi cu puncte negre. Frunzele roşii sunt copii solzilor de peşte şi aleargă să iasă, dar ochiul, da, el, ochiul ne ţine captive. Să ne iubească oare atât de mult stăpânul ? Să mă iubească atât de mult Ochiul ?

Unde eşti, Păpădie şi lanuri de grâu ? Citește mai mult →

marți, 14 ianuarie 2014

Toamnă

0
12:47
toamna

Sunt plină şi goală de Ei în toamnă, când toamna e învelişul ce-mi acoperă umerii şi nu-mi sărută fruntea şi e rece în plenitudinea ei, spre defavoarea beatitudinii mele. Şi cântă, şi dănţuie pe valurile mării mele învolburate şi nu vrea să-şi oprească paşii la suspinele notelor mele muzicale, dirijate de păsări şi străjuite de cer.

Şters îmi atârnă sufletul de orele moarte a veacurilor, aspirând la vremi îndepărtate, aşezate pe marginea malurilor mele şi esenţa îmi desenează trasee pe corpul transcendent al vântului. N-am văzut copaci, decât frunzele lor moarte care-mi plâng apele şi lacrimile lor se prabuşesc în amploarea mea.

Sunt născută din cântecul cerului si lacrimile frunzelor, iar toamna mi-e stăpână. Clocotesc melancolia sinesteziei lor şi-n neantul existenţei îmi scald resemnată apele …

 La mine e toamnă, veşnică toamnă. Citește mai mult →

duminică, 12 ianuarie 2014

Ecouri

0
12:44
ecouri

Să pot visa pe-o margine de gheaţă,

Iar gândurile-n ecouri să transforme

Suflul meu poetic, de faianţă

Împrăştiat în cioburi – discrepanţă

Amara-mi deşertăciune pe platforme

De gheaţă

Faianţă

Discrepanţă. Citește mai mult →

vineri, 10 ianuarie 2014

Dintr-un joc necinstit

0
12:35
joc necinstit

Câte vieţi se sting în vâltoarea vremii şi te gândeşti că zeii ne-au aruncat aici şi ne-au blestemat să ne naştem închişi, să murim închişi şi să ne sufocăm în amploarea intensităţii interiorului nostru. Nu-mi imaginez în ce constă fericirea de-o fracţiune de secundă, nu-mi imaginez esenţa a celor prin care trecem … Mor înecaţi în propriul amar şi iau cu ei, acolo în ţărâna rece o conştiinţă, o dragoste, o pierdere. Nu pot să cred că trecem atât de neobservaţi şi … atât de repede ne consumăm. Sunt sigură că revolta me nu vine din tipica dorinţă : “Eu vreau să trăiesc mult”. Nu-i înţeleg rostul în momentul în care singur nu-ţi ştii rostul sau cel puţin să ştii cum să trăieşti.

Mănâncă din mine florile răului, că neantul e mare; şi lasă-mă-n pace cu toată amărăciunea Ta, că m-am săturat de nefireasca-ţi cale de a juca necinstit. Aruncă-ţi plasa în iazul tău şi lasă-mi oceanul în pace. Apele tulburi mă deranjează. 

Vreau şi eu să trăiesc, să simt că trăiesc. Mi-e frică să mor pentru Ei. De unde-mplinirea aceasta ? Confuzie. Incoerenţă. Citește mai mult →