Se afișează postările cu eticheta vânt. Afișați toate postările

luni, 8 septembrie 2014

Verticalitate (sau Ţara oamenilor bătrâni)

0
17:48
verticalitate

   E ca într-un cadru latent de metrou : oamenii ies la fiecare staţie, şi intră. Rapid şi supus. Ca şi cum lucrurile se întâmplă pentru că trebuie să se întâmple, dar până unde le laşi?

   Am privirea vagă şi mîinile îmi tremură. Privesc pierdut fereastra şi caut conexiuni cu copacii. Aş vrea să pot ieşi dezbrăcată din mine. Să fiu vizibilă ca şi diferenţele arhitecturale dintre un oraş nou construit deasupra unuia vechi.

   Ochii noştri văd ceaţa care acoperă rădăcinile. E vânt şi vreau să plâng migraţia. Să se scurgă praful care-mi întunecă vederea, să mă cuprindă frigul şi să dispară toate cercurile din care-mi se transformă gândurile. Cercuri de vibraţii, care creează în mine o toleranţă bolnavă. Şi-n urechi o surdă ameţeală de oboseală cronică. Simfonie de trafic.

   Caut, că ne respiră toţi. Şi n-am instincte, ci doar receptori pe liniile traseului în genetică.
Atâta timp am încercat să fiu altcineva, că am uitat cum sunt şi mi-e frică de ce o să descoper când o să mă cunosc. Pentru această indecizie dintre a deveni sau a nu deveni, eu  înterpretez un personaj. Nemarginită sunt în profunzimea stărilor ce descriu sentimente şi senzaţii.

   Şi stai cu spatele la soare, şi simţi că el merge din urma ta. De fapt, te petrece.
   Pentru că noi avem ceruri diferite. Citește mai mult →

marți, 14 ianuarie 2014

Toamnă

0
12:47
toamna

Sunt plină şi goală de Ei în toamnă, când toamna e învelişul ce-mi acoperă umerii şi nu-mi sărută fruntea şi e rece în plenitudinea ei, spre defavoarea beatitudinii mele. Şi cântă, şi dănţuie pe valurile mării mele învolburate şi nu vrea să-şi oprească paşii la suspinele notelor mele muzicale, dirijate de păsări şi străjuite de cer.

Şters îmi atârnă sufletul de orele moarte a veacurilor, aspirând la vremi îndepărtate, aşezate pe marginea malurilor mele şi esenţa îmi desenează trasee pe corpul transcendent al vântului. N-am văzut copaci, decât frunzele lor moarte care-mi plâng apele şi lacrimile lor se prabuşesc în amploarea mea.

Sunt născută din cântecul cerului si lacrimile frunzelor, iar toamna mi-e stăpână. Clocotesc melancolia sinesteziei lor şi-n neantul existenţei îmi scald resemnată apele …

 La mine e toamnă, veşnică toamnă. Citește mai mult →