Se afișează postările cu eticheta dragoste. Afișați toate postările

luni, 31 martie 2014

Idealism

3
10:30
idealism

 Dragostea e o viziune; o poezie vizuală.

 Mă excită gradaţiile : ascensiune, ascensiune, ascensiune şi bah! cădere în gol. Şi te ridici, şi o iai de la capăt, pentru că traiectoriile liniare mă obosesc. Asta înseamnă să trăieşti un orgasm continuu de fiecare dată. Viaţa ca o stare îmi exaltă simţurile – are nemărginite forme pure, te pune în faţă cu tine şi cu existenţa însăşi, în timp ce ideile declanşează războaie. Nu că războaiele nu mi-ar plăcea, dar finalurile lor sunt mereu previzibile ca urmare a scopurilor puse iniţial şi analizate strategic. Pe mine m-ar fascina un război pornit de la alt război, care ar genera alte războaie – de umbre, expresii, revelaţii, de linişti – dar aşa câteva milioane de trupuri nu mă atinge. Pentru că moartea e doar un punct, o premiză la trecut. Astfel, pofta de viaţă se naşte ca nuferii pe mlaştini. Ca şi dragostea.

 Nu ştiu pentru ce ne iubesc oamenii; eu nu ştiu pentru ce şi de ce îi iubesc - dar visez la eroism în ochii lor. Iar dacă dragostea cere eroism, atunci ne întoarcem la război şi luăm cu asalt vulcanii.

 Trăiesc în decadenţa unui zeu trezit din reverie în amurg ca să se hrănească cu resturile aruncate de făuritorii focului etern, că am nevoie de sevă, ca să pot supravieţui din nou unei prăbuşiri. Eu am înţeles că nu joc după reguli, şi dacă o să fac cum simt - o să fiu eu. Iar prăbuşirea e parte din actul suprem; iar resturile sunt parte din actul efemer al celor care au crezut naiv că lumea doar din întreguri poate fi cuprinsă. De fapt, mă hrănesc doar cu respectul faţă de conştiinţa mea.

 În aşa momente, ca şi în fericirile cele mai mari, aş vrea să mă sinucid - ca să dispară toate aceste apogeuri ale simţirii, care mă seacă.

 Da, asta e o declaraţie de dragoste atemporală.

 Dar pe lângă toate adevărurile care mi le-ai zis tu, idealismul meu pare cârpă de şters ferestrele. Citește mai mult →

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Descompunere

0
13:01
descompunere

Uneori, mă simt atât de multă încât cred că explodez în mici fărâme de senzaţie, care sunt toate atât de diferite, dar atât de asemănătoare când vrei să le priveşti, să le simţi, să le auzi. Aş vrea atât de mult să pot cânta, neîncetat şi îndurerat, încât să pot să cuprind toate colinele, pădurile şi întunericul. Da, întunericul. Să ridic iadul color şi să cobor în raiul rece cu vocea şi fiinţa mea. Să strig după păsări şi să adun toate meduzele ca să-mi aline descompunerea. Să cânt iubind şi să iubesc cântând şi să nu vreau decât să fiu iubită de Tine.

Dar sunt mută şi nu pot decât să-mi trimit iscoadele în lume ca să-mi caute nefericirea, ca mai apoi să-mi îngradească neliniştea.

De dragul tău, eu privesc munţii. Citește mai mult →

miercuri, 8 ianuarie 2014

Cuprinde-mă

2
12:32
cuprinde-mă

Rămâi în mine, spirit nebun al senzualităţii! Sunt cuprinsă de elasticitatea ta şi timpul, timpul îşi pierde rigiditatea …

Eşti flămând de corpul meu şi-mi tremură pielea la undele tale…

Zbor deasupra valurilor tale şi nu ştiu dacă aş putea să păşesc pe ele, fără ca să ma chemi în jocul tău dement – cel al pasiunii. Îmi măreşti dimensiunile şi-mi dai fluturi: şi zilele au altă culoare, şi scrântelile devin gesturi fireşti…

Cuprinde-mă! Citește mai mult →