Se afișează postările cu eticheta decadenţă. Afișați toate postările

luni, 31 martie 2014

Idealism

3
10:30
idealism

 Dragostea e o viziune; o poezie vizuală.

 Mă excită gradaţiile : ascensiune, ascensiune, ascensiune şi bah! cădere în gol. Şi te ridici, şi o iai de la capăt, pentru că traiectoriile liniare mă obosesc. Asta înseamnă să trăieşti un orgasm continuu de fiecare dată. Viaţa ca o stare îmi exaltă simţurile – are nemărginite forme pure, te pune în faţă cu tine şi cu existenţa însăşi, în timp ce ideile declanşează războaie. Nu că războaiele nu mi-ar plăcea, dar finalurile lor sunt mereu previzibile ca urmare a scopurilor puse iniţial şi analizate strategic. Pe mine m-ar fascina un război pornit de la alt război, care ar genera alte războaie – de umbre, expresii, revelaţii, de linişti – dar aşa câteva milioane de trupuri nu mă atinge. Pentru că moartea e doar un punct, o premiză la trecut. Astfel, pofta de viaţă se naşte ca nuferii pe mlaştini. Ca şi dragostea.

 Nu ştiu pentru ce ne iubesc oamenii; eu nu ştiu pentru ce şi de ce îi iubesc - dar visez la eroism în ochii lor. Iar dacă dragostea cere eroism, atunci ne întoarcem la război şi luăm cu asalt vulcanii.

 Trăiesc în decadenţa unui zeu trezit din reverie în amurg ca să se hrănească cu resturile aruncate de făuritorii focului etern, că am nevoie de sevă, ca să pot supravieţui din nou unei prăbuşiri. Eu am înţeles că nu joc după reguli, şi dacă o să fac cum simt - o să fiu eu. Iar prăbuşirea e parte din actul suprem; iar resturile sunt parte din actul efemer al celor care au crezut naiv că lumea doar din întreguri poate fi cuprinsă. De fapt, mă hrănesc doar cu respectul faţă de conştiinţa mea.

 În aşa momente, ca şi în fericirile cele mai mari, aş vrea să mă sinucid - ca să dispară toate aceste apogeuri ale simţirii, care mă seacă.

 Da, asta e o declaraţie de dragoste atemporală.

 Dar pe lângă toate adevărurile care mi le-ai zis tu, idealismul meu pare cârpă de şters ferestrele. Citește mai mult →

vineri, 7 februarie 2014

Deformaţie

0
11:26
deformație

 Noi ducem lupta veacului în care trăim. Inconştient, sau intuitiv, suntem cei care contribuim la extinderea unui fenomen sau altul prin simplul fapt că el deja există. Suntem într-un veac al decadenţei, şi sub numele de reînoirea valorilor, lumea nu mai are acel sens de odinioară, în care ideea de progres material sau evoluţie spirituală erau acele motoare care împingeau lucrurile înainte ca să ajungem la un apogeu al cunoaşterii, dovedindu-se a fi o cale fără ieşire sau restartarea unui nou început. Şi dacă ar exista o reinventare, aceasta va fi produsă de la sine, nicidecum de vreo conştientizare a maselor despre naşterea unei noi raţiuni.

 Nu mai ştiu dacă suntem or existentialişti, or groparii acestei lumi în prag de destrămare.

 Da, poate sună apocaliptic, dar nu mai văd să sune tare de undeva din trâmbiţe idei similare ca esenţă, dar diverse ca şi conţinut ca acelea care au perindat cu entuziasm aceste secole şi au menţinut viu dorinţa ardentă a omului să afle odată şi odată un răspuns la tot ce se întâmplă.

 Acum nu facem decât să descriem şi să trăim stări confuze, incoerente, care strigă cu patetism aducerea de lumină sau de salvare şi să susţinem tot acest haos din care nu se mai înţelege nimic. Nu văd naşterea unor idei revitalizante decât un amestec de valori create artificial de condiţiile impuse de planul economic. Până şi cărţile apărute vin ca răspuns la necesităţile primare ale omului modern şi nimic care i-ar putea aduce ceva rezolvare sau vederi din planul de dincolo - din metafizică. Totul se repetă : şi istoria, şi situaţiile, şi cărţile, şi idealurile. Atunci, cum se face că valorile se schimbă? Or viziunea omului modern refuză să mai creadă în valori din plinul pe care i-l acoperă celelalte bunuri - "valori" impuse de către cineva?

 Interesant, cică tot acest haos e pus bine la cale. Deci, noi suntem chiar nişte rătăciți care n-au voinţă, pentru că refuz să cred în ideea de imposibilitate a manifestării noastre, ori cel (cei) care fac acest joc, sunt nişte nebuni - retarzi, care-şi duc menirea întru a vedea la propriu un sfârşit al acestei lumi realizat chiar de ei înşişi.

 Ce zice Providenţa?

 Eu cred că Dumnezeu e un sadist, că-i place să-şi vadă chipurile muritoare şi jalnice orbecăind pe pământ. Citește mai mult →