Se afișează postările cu eticheta cer. Afișați toate postările

marți, 18 februarie 2014

Intimitate

0
14:38
intimitate

 Totdeauna creez începuturi ca să nu ştiu cum să le contruiesc finalul - indecizie între euforie şi depresie.

 Multe lucruri noi niciodată nu o să le înţelegem – unicul adevăr e simţirea noastră. Fac toate prostiile doar ca să pot striga disperat: salvează-mă! Dar vai, înafară de tine şi abisul tău nu te-aude nimeni. Iar când abisul te sufocă şi te îneacă, termini teatrul dramatic în care te complaci şi fugi să faci o baie. Iar eu am ferestre mari, şi în cada mea – cerul se răstoarnă.

 Eu nu am explicaţii raţionale pentru acţiunile care le fac. Mai degrabă, dispun de un mecanism ce funcţionează în subconştient şi exercitările ies perfecte. Găsesc acest fenomen foarte paradoxal din diferite perspective. Deci când sunt tristă, lucrurile reflectă un adevăr universal finit pentru mine. Când sunt fericită, am mereu îndoieli faţă de tot ce am trăit şi scris. Şi când reîntorc pagina la tristeţe afirm imediat: ce frumuseţe, câtă dreptate!

 Tristeţea e intimitatea mea. Aici, cuvintele mele au putere. Citește mai mult →

sâmbătă, 1 februarie 2014

29 Martie 2013

0
11:05
29 martie 2013

Printre blocuri, scaune stăteau aranjate în cercuri vicioase pline de fum de ţigară. Lumina lăsă aşezate în straturi umbre de chipuri cu spirite uitate.

Noi rătăceam priviri în spaţiu, căutând aţe de care să coasem povestea dramei. Trecătorii, lipsiţi de orice prezent, se uitau scurt şi ciudat la acea adunătură de voci monosilabice, şi abandonând imaginea clipei trecute - mergeau înainte spre drumuri încurcate.

Mi se stingea ţigara între degete. Observasem în trecere că apăru omul cu câinele. Se uita stânjenit împrejur, prins între două scaune şi un trunchi şi decise, în final, să-şi sprijine oboseala pe tulpina acelui copac tăiat. 

Căutam să trăiesc senzaţii suprimate într-un loc aparent inadmisibil. Credeam în ce simţeam. Starea mea avea o forţă uimitoare, încât nu ştiam cum să mă reîntorc în clipa ceea, să revin. Când îndemnarea ei speriată a spart visarea : "Ar trebui să plecăm de aici. Cineva se îndreaptă spre ... "

Realizam atunci că mă strângea de mâna, fără să reacţionez cumva, apoi a luat-o înainte.

Era el, ademenit probabil de chipul meu cu aură strălucitor de neagră. Astfel am ajuns să ascult un monolog profetic pe lângă confirmările mele buimăcite.

Şi toate se aranjau în felul lor firesc în acel discurs tragic despre menirea omului pe pământ şi cum au ajuns să ne urmeze numai animalele. Că mă aşteaptă un viitor mare, în fruntea nu ştiu cărei instituţii şi o coroană de lauri pentru cel mai profund mod de viaţă. Argint în gândire. Că personalitatea mi-e încununată - de însuşi demiurgul - cu un mare scop.

Cumva, mă incomoda că ea aştepta şi cuvintele astea nu-s întocmai cele mai potrivite rostite fiind în prezenţa unui prieten. Care s-a dovedit a fi adevărat.

Şi mi-am aprins din nou ţigara, dispărând ambele-n zare ca două linii de ceaţă violetă.

Iar omul cu câinele rămase să discute cu cerul. Citește mai mult →