vineri, 24 ianuarie 2014

Abandon

0
13:15
abandon

E când te lepezi de tot şi te laşi în exilul muzicii interioare.

Şi atunci te simţi mai singur şi mai însingurat de toate cele trecute şi trăite în lamentările sufletului şi fluctuaţiile interiorului. Şi atunci, freneziile trupului devin glasul melodiei ce instinctul ţi-l cântă şi nu eşti decât râul ce curge prin venele tale.

Tu iubeşti să respiri depănarea lentă a momentelor ce ţi le descriu amintirile reci, pentru că le vezi deja departe de tine şi nu-ţi mai e frică să stai în faţa lor. Inveţi să înoţi în băltoaca lacrimilor tale ca mai apoi să te reverşi ca o mare în largul ocean. Eşti plină de tine şi calci cu încredere teren străin, pentru că glasul dinlăuntrul tău îţi dictează paşii şi te simţi în siguranţă, protejată de zidurile grele ce le construiesc regretele şi n-ai vrea să te mai întorci înapoi la ei. Ci doar să curgi în senzualitate inocentă, să te desprinzi de crengile de unde ai cules fructele interzise ca să sădeşti tei cu flori albe … şi prin tine să curgă parfumul efervescenţei lor. Să creşti în rădăcinile puternice a pământurilor fertile din care se nasc zeii şi să te ştii a tuturor făcătoare. Să apari ca forma ce o poate lua adevărul şi dragostea pentru a te descompune până la paroxism de intensitatea lor, că-ţi place să pluteşti în esenţa lor, legată de toate, dar şi eliberată de umbrele lor. Tu voieşti a fi puternică, că din ţărâni divine ţi-ai creat existenţa şi eşti slabă şi neputincioasă după ce bei elixirul extatic al dragostei. Aici tu mănânci mărul lui Adam. Si vrei să mergi înainte şi înainte, să te tratezi în vocile corurilor de îngeri. Angelică, te îndrepţi spre porţile incomensurabile ale cerurilor ca să-ţi ascunzi urmele şi să rămâi uitată…

Dar te întorci, în nebunia vânturilor, stoarsă şi albă ca lumina în apus, pentru că El îşi lasă sceptrul întru a fi puntea dintre tine şi viaţă.

0 comentarii:

miercuri, 22 ianuarie 2014

Biruinţa şi Vidul

0
13:09
biruinţa şi vidul

Suntem călătorii unei lumi metodice; actorii unui teatru sumbru; visătorii unor câmpuri despădurite.

Suntem aici şi acum ca să urmăm voluntar sau involuntar regulile unor cărţi enorme scrise de mâini nevăzute care au tot presurat cuvinte şi sensuri … Iar drumul nostru e haotic şi existenţa ni-i stearpă de goliciunea noastră, şi radiem la biruinţe demult semnate de alţii. Ataraxie spontană ni se înfăţişează ca victorie just meritată şi dacă nu, căutăm să facem să pară aşa. Astfel, nu biruinţa noastra e frumoasă, ci calea prin care am ajuns la ea. Şi-s numeroase căile pe care tot rătăcim a nimănui, şi tot alergăm să facem cinste victoriilor care ne-au dat statut şi apreciere.

Trăiesc o viaţă fără biruinţe, care-mi năruie speranţe unei stabilităţi, pe care o doresc profund. Simt cum biruinţele îmi detronează liniştea şi haosul, care-mi mână apele-n neant. Simt cum m-ar îndepărta de mine şi aş alerga ca o zăludă prin labirintul vieţii, acest labirint prin care obişnuiesc să-l pătrund studiindu-i fiece frunzuliţă şi pietricică.

Trăiesc o viaţă cu drumul biruinţei, fără s-o vreau şi fără să mă vrea, până când paradoxul îmi va naşte căi de izbândă şi lumină. Iar când o să prind biruinţa din urmă – să-mi pună lauri Vidul, că-n el primeşte şi pe prinţi, şi pe cerşetori.

Îmi apare acum în faţă chipul mării învolburate în care Bătrânul îşi scaldă undiţa şi sufletul. Şi-l văd fără dorinţa biruinţei, ci cu biruinţa deja în ochi … Şi biruinţa lui a fost seacă, doar sufletul mai împovărat şi mai bogat, că Marea lui s-a scăldat în el şi el în ea. De ce să nu-l primească Vidul, împreună cu Marea şi Biruinţa sa ?

0 comentarii:

luni, 20 ianuarie 2014

El. Unul

0
13:09
el

Îţi văd chipul prin stropi de ploaie; privirea îngândurată la trecerea pasageră a lor. Şi stai, şi fumezi încontinuu de parcă toate-ţi stau aproape şi împotrivă. Prezenţa ta obscură şi calmă îmi adoarme amintirile dintr-un posibil viitor şi premoniţiile din trecut şi nu sunt decât aici, cu tine şi te privesc. Şi-mi sunt şterse toate ambiţiile parvenite, şi nu vreau decât să te ajut. Să te privesc şi să te ajut. Pot?

În tine stau ascunse dureri mari şi tremuri la căderea frunzelor, la zbuciumul clipelor. Te grăbeşti, şi nu te mai grăbeşti. Vrei să stai? Vrei să dormi? Vrei să vin?

Strigă-mă! Strigă-i! – poate o să vină. De ce nu-i strigi? De ce taci şi mori?

Mi-e milă de covalescenţa ta. Iartă-mi neputinţa fără motive şi priveşte trecerea; trecerea mea, a lor şi a ta

0 comentarii:

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Descompunere

0
13:01
descompunere

Uneori, mă simt atât de multă încât cred că explodez în mici fărâme de senzaţie, care sunt toate atât de diferite, dar atât de asemănătoare când vrei să le priveşti, să le simţi, să le auzi. Aş vrea atât de mult să pot cânta, neîncetat şi îndurerat, încât să pot să cuprind toate colinele, pădurile şi întunericul. Da, întunericul. Să ridic iadul color şi să cobor în raiul rece cu vocea şi fiinţa mea. Să strig după păsări şi să adun toate meduzele ca să-mi aline descompunerea. Să cânt iubind şi să iubesc cântând şi să nu vreau decât să fiu iubită de Tine.

Dar sunt mută şi nu pot decât să-mi trimit iscoadele în lume ca să-mi caute nefericirea, ca mai apoi să-mi îngradească neliniştea.

De dragul tău, eu privesc munţii.

0 comentarii:

joi, 16 ianuarie 2014

Păpădie

0
13:01
ăăpădie

Vreau să schimb vieţi, să revoluţionez suflete, să înarmez spirite … Vreau să trăiesc atâtea vieţi până când o să fiu sleită de forţe şi nu de suflet ca să mai dăruiesc şi să nu-mi doresc decât să mor într-un colţ de Elveţie, liniştită şi împlinită … Abia acum mi-am înţeles cu adevărat firea. Sunt o revoluţionistă fără frunze.

Simt că stau într-un ochi mare, în care se află mii de peşti de un albastru regal. Şi alţii verzi. Puţini cafenii. Acolo sunt şi copaci. Şi frunze. Dar frunze fără copaci. Şi altceva nu mai văd nimic. Mi-aş dori să-l pot picta într-o zi.

Al cui e ochiul ? În al cui ochi îmi respir aerul înecat în apă aurie ?

Pe crengile sterpe ale copacilor stau mere galbene, măşcate şi cu puncte negre. Frunzele roşii sunt copii solzilor de peşte şi aleargă să iasă, dar ochiul, da, el, ochiul ne ţine captive. Să ne iubească oare atât de mult stăpânul ? Să mă iubească atât de mult Ochiul ?

Unde eşti, Păpădie şi lanuri de grâu ?

0 comentarii:

marți, 14 ianuarie 2014

Toamnă

0
12:47
toamna

Sunt plină şi goală de Ei în toamnă, când toamna e învelişul ce-mi acoperă umerii şi nu-mi sărută fruntea şi e rece în plenitudinea ei, spre defavoarea beatitudinii mele. Şi cântă, şi dănţuie pe valurile mării mele învolburate şi nu vrea să-şi oprească paşii la suspinele notelor mele muzicale, dirijate de păsări şi străjuite de cer.

Şters îmi atârnă sufletul de orele moarte a veacurilor, aspirând la vremi îndepărtate, aşezate pe marginea malurilor mele şi esenţa îmi desenează trasee pe corpul transcendent al vântului. N-am văzut copaci, decât frunzele lor moarte care-mi plâng apele şi lacrimile lor se prabuşesc în amploarea mea.

Sunt născută din cântecul cerului si lacrimile frunzelor, iar toamna mi-e stăpână. Clocotesc melancolia sinesteziei lor şi-n neantul existenţei îmi scald resemnată apele …

 La mine e toamnă, veşnică toamnă.

0 comentarii:

duminică, 12 ianuarie 2014

Ecouri

0
12:44
ecouri

Să pot visa pe-o margine de gheaţă,

Iar gândurile-n ecouri să transforme

Suflul meu poetic, de faianţă

Împrăştiat în cioburi – discrepanţă

Amara-mi deşertăciune pe platforme

De gheaţă

Faianţă

Discrepanţă.

0 comentarii:

vineri, 10 ianuarie 2014

Dintr-un joc necinstit

0
12:35
joc necinstit

Câte vieţi se sting în vâltoarea vremii şi te gândeşti că zeii ne-au aruncat aici şi ne-au blestemat să ne naştem închişi, să murim închişi şi să ne sufocăm în amploarea intensităţii interiorului nostru. Nu-mi imaginez în ce constă fericirea de-o fracţiune de secundă, nu-mi imaginez esenţa a celor prin care trecem … Mor înecaţi în propriul amar şi iau cu ei, acolo în ţărâna rece o conştiinţă, o dragoste, o pierdere. Nu pot să cred că trecem atât de neobservaţi şi … atât de repede ne consumăm. Sunt sigură că revolta me nu vine din tipica dorinţă : “Eu vreau să trăiesc mult”. Nu-i înţeleg rostul în momentul în care singur nu-ţi ştii rostul sau cel puţin să ştii cum să trăieşti.

Mănâncă din mine florile răului, că neantul e mare; şi lasă-mă-n pace cu toată amărăciunea Ta, că m-am săturat de nefireasca-ţi cale de a juca necinstit. Aruncă-ţi plasa în iazul tău şi lasă-mi oceanul în pace. Apele tulburi mă deranjează. 

Vreau şi eu să trăiesc, să simt că trăiesc. Mi-e frică să mor pentru Ei. De unde-mplinirea aceasta ? Confuzie. Incoerenţă.

0 comentarii:

miercuri, 8 ianuarie 2014

Cuprinde-mă

2
12:32
cuprinde-mă

Rămâi în mine, spirit nebun al senzualităţii! Sunt cuprinsă de elasticitatea ta şi timpul, timpul îşi pierde rigiditatea …

Eşti flămând de corpul meu şi-mi tremură pielea la undele tale…

Zbor deasupra valurilor tale şi nu ştiu dacă aş putea să păşesc pe ele, fără ca să ma chemi în jocul tău dement – cel al pasiunii. Îmi măreşti dimensiunile şi-mi dai fluturi: şi zilele au altă culoare, şi scrântelile devin gesturi fireşti…

Cuprinde-mă!

2 comentarii:

luni, 6 ianuarie 2014

Recunoaştere

0
12:31
recunoaştere

Alungă-mi frica şi dă-mi elanul redutabilei accelerări !

Inflamează-mă !

Ajută-mă să fiu stăpână pe propria-mi luciditate şi să am curajul să fiu acea care mi-o doresc să fiu. Împletite-mi sunt căile …

Mă abandonez eşecului. Se datorează lipsei de încredere şi dragoste, susţinere şi voinţă. Sunt slabă şi sensibilă. Vreau măreţia Ta, atitudinea Ta, neînfricarea şi isteţimea Ta, dar Ochiul tău ţinteşte spre ei … şi mai vrei Recunoaştere.

0 comentarii:

sâmbătă, 4 ianuarie 2014

Regăsire în neant

0
12:26
neant

Uneori, nu-mi simt gândurile. Străbat culmi … şi deja nu mai cred în regăsirea sinelui, deşi aceasta nu mă împiedică să-l caut; am proasta tendinţă să amestec totul şi haosul meu îşi lărgeşte teritoriile …

Ori sunt eu, ori sunt ei, ori sunt cu ei, ori sunt ca ei, ori sunt … ca nimeni.

Dacă am fi iubiţi cu toată puterea, n-am simţi această nefericire profundă, golurile ar fi camuflate de împlinire … Împlinire adevărată.

0 comentarii:

joi, 2 ianuarie 2014

Imaginaţie

0
12:19
imaginație

Trăiesc paroxismul unui vis nelimitat.

Înot, deasupra valurilor imaginaţiei şi frământărilor interioare.

Simt cum vrea să izbucnească ceva din mine, de parcă un ghem de fluturi roşii şi albaştri ar vrea să-mi străpungă obscurul. Îmi şoptesc că-mi vor libertatea.

 Sunt produsul măcinării, îmi fierbe carnea în adâncimea mizeriei Lor. Sunt goală şi plină de Ei.

Nu mă lasă …

0 comentarii: