luni, 8 septembrie 2014

Verticalitate (sau Ţara oamenilor bătrâni)

0
17:48
verticalitate

   E ca într-un cadru latent de metrou : oamenii ies la fiecare staţie, şi intră. Rapid şi supus. Ca şi cum lucrurile se întâmplă pentru că trebuie să se întâmple, dar până unde le laşi?

   Am privirea vagă şi mîinile îmi tremură. Privesc pierdut fereastra şi caut conexiuni cu copacii. Aş vrea să pot ieşi dezbrăcată din mine. Să fiu vizibilă ca şi diferenţele arhitecturale dintre un oraş nou construit deasupra unuia vechi.

   Ochii noştri văd ceaţa care acoperă rădăcinile. E vânt şi vreau să plâng migraţia. Să se scurgă praful care-mi întunecă vederea, să mă cuprindă frigul şi să dispară toate cercurile din care-mi se transformă gândurile. Cercuri de vibraţii, care creează în mine o toleranţă bolnavă. Şi-n urechi o surdă ameţeală de oboseală cronică. Simfonie de trafic.

   Caut, că ne respiră toţi. Şi n-am instincte, ci doar receptori pe liniile traseului în genetică.
Atâta timp am încercat să fiu altcineva, că am uitat cum sunt şi mi-e frică de ce o să descoper când o să mă cunosc. Pentru această indecizie dintre a deveni sau a nu deveni, eu  înterpretez un personaj. Nemarginită sunt în profunzimea stărilor ce descriu sentimente şi senzaţii.

   Şi stai cu spatele la soare, şi simţi că el merge din urma ta. De fapt, te petrece.
   Pentru că noi avem ceruri diferite. Citește mai mult →

luni, 31 martie 2014

Idealism

3
10:30
idealism

 Dragostea e o viziune; o poezie vizuală.

 Mă excită gradaţiile : ascensiune, ascensiune, ascensiune şi bah! cădere în gol. Şi te ridici, şi o iai de la capăt, pentru că traiectoriile liniare mă obosesc. Asta înseamnă să trăieşti un orgasm continuu de fiecare dată. Viaţa ca o stare îmi exaltă simţurile – are nemărginite forme pure, te pune în faţă cu tine şi cu existenţa însăşi, în timp ce ideile declanşează războaie. Nu că războaiele nu mi-ar plăcea, dar finalurile lor sunt mereu previzibile ca urmare a scopurilor puse iniţial şi analizate strategic. Pe mine m-ar fascina un război pornit de la alt război, care ar genera alte războaie – de umbre, expresii, revelaţii, de linişti – dar aşa câteva milioane de trupuri nu mă atinge. Pentru că moartea e doar un punct, o premiză la trecut. Astfel, pofta de viaţă se naşte ca nuferii pe mlaştini. Ca şi dragostea.

 Nu ştiu pentru ce ne iubesc oamenii; eu nu ştiu pentru ce şi de ce îi iubesc - dar visez la eroism în ochii lor. Iar dacă dragostea cere eroism, atunci ne întoarcem la război şi luăm cu asalt vulcanii.

 Trăiesc în decadenţa unui zeu trezit din reverie în amurg ca să se hrănească cu resturile aruncate de făuritorii focului etern, că am nevoie de sevă, ca să pot supravieţui din nou unei prăbuşiri. Eu am înţeles că nu joc după reguli, şi dacă o să fac cum simt - o să fiu eu. Iar prăbuşirea e parte din actul suprem; iar resturile sunt parte din actul efemer al celor care au crezut naiv că lumea doar din întreguri poate fi cuprinsă. De fapt, mă hrănesc doar cu respectul faţă de conştiinţa mea.

 În aşa momente, ca şi în fericirile cele mai mari, aş vrea să mă sinucid - ca să dispară toate aceste apogeuri ale simţirii, care mă seacă.

 Da, asta e o declaraţie de dragoste atemporală.

 Dar pe lângă toate adevărurile care mi le-ai zis tu, idealismul meu pare cârpă de şters ferestrele. Citește mai mult →

marți, 18 februarie 2014

Intimitate

0
14:38
intimitate

 Totdeauna creez începuturi ca să nu ştiu cum să le contruiesc finalul - indecizie între euforie şi depresie.

 Multe lucruri noi niciodată nu o să le înţelegem – unicul adevăr e simţirea noastră. Fac toate prostiile doar ca să pot striga disperat: salvează-mă! Dar vai, înafară de tine şi abisul tău nu te-aude nimeni. Iar când abisul te sufocă şi te îneacă, termini teatrul dramatic în care te complaci şi fugi să faci o baie. Iar eu am ferestre mari, şi în cada mea – cerul se răstoarnă.

 Eu nu am explicaţii raţionale pentru acţiunile care le fac. Mai degrabă, dispun de un mecanism ce funcţionează în subconştient şi exercitările ies perfecte. Găsesc acest fenomen foarte paradoxal din diferite perspective. Deci când sunt tristă, lucrurile reflectă un adevăr universal finit pentru mine. Când sunt fericită, am mereu îndoieli faţă de tot ce am trăit şi scris. Şi când reîntorc pagina la tristeţe afirm imediat: ce frumuseţe, câtă dreptate!

 Tristeţea e intimitatea mea. Aici, cuvintele mele au putere. Citește mai mult →

vineri, 7 februarie 2014

Deformaţie

0
11:26
deformație

 Noi ducem lupta veacului în care trăim. Inconştient, sau intuitiv, suntem cei care contribuim la extinderea unui fenomen sau altul prin simplul fapt că el deja există. Suntem într-un veac al decadenţei, şi sub numele de reînoirea valorilor, lumea nu mai are acel sens de odinioară, în care ideea de progres material sau evoluţie spirituală erau acele motoare care împingeau lucrurile înainte ca să ajungem la un apogeu al cunoaşterii, dovedindu-se a fi o cale fără ieşire sau restartarea unui nou început. Şi dacă ar exista o reinventare, aceasta va fi produsă de la sine, nicidecum de vreo conştientizare a maselor despre naşterea unei noi raţiuni.

 Nu mai ştiu dacă suntem or existentialişti, or groparii acestei lumi în prag de destrămare.

 Da, poate sună apocaliptic, dar nu mai văd să sune tare de undeva din trâmbiţe idei similare ca esenţă, dar diverse ca şi conţinut ca acelea care au perindat cu entuziasm aceste secole şi au menţinut viu dorinţa ardentă a omului să afle odată şi odată un răspuns la tot ce se întâmplă.

 Acum nu facem decât să descriem şi să trăim stări confuze, incoerente, care strigă cu patetism aducerea de lumină sau de salvare şi să susţinem tot acest haos din care nu se mai înţelege nimic. Nu văd naşterea unor idei revitalizante decât un amestec de valori create artificial de condiţiile impuse de planul economic. Până şi cărţile apărute vin ca răspuns la necesităţile primare ale omului modern şi nimic care i-ar putea aduce ceva rezolvare sau vederi din planul de dincolo - din metafizică. Totul se repetă : şi istoria, şi situaţiile, şi cărţile, şi idealurile. Atunci, cum se face că valorile se schimbă? Or viziunea omului modern refuză să mai creadă în valori din plinul pe care i-l acoperă celelalte bunuri - "valori" impuse de către cineva?

 Interesant, cică tot acest haos e pus bine la cale. Deci, noi suntem chiar nişte rătăciți care n-au voinţă, pentru că refuz să cred în ideea de imposibilitate a manifestării noastre, ori cel (cei) care fac acest joc, sunt nişte nebuni - retarzi, care-şi duc menirea întru a vedea la propriu un sfârşit al acestei lumi realizat chiar de ei înşişi.

 Ce zice Providenţa?

 Eu cred că Dumnezeu e un sadist, că-i place să-şi vadă chipurile muritoare şi jalnice orbecăind pe pământ. Citește mai mult →

marți, 4 februarie 2014

Insomnie

0
11:06
insomnie

 Dacă insomnia mea are un sens, atunci e acel care i-l dau prin numeroasele interpretări analizate şi pline de sens; de sensul care i-l atribui şi vieţii mele. La un moment dat, insomnia ar putea fi şi un sens al vieţii din perspectiva profitării de maximumul sau minimumul de timp de care dispunem. A fost să fie ca insomniile să-mi perinde o bucată bună din viaţa mea, şi atunci, am realizat că, în pofida faptului că nu avem timp sau nu există timp, eu mă simt înafara lui.

 Insomniile generează o stare egalabilă cu atemporalitatea, sau în definiţie mai artistică - cu noaptea. Puţine, dar hotărâtoare au fost momentele când mi-am dat seama că oamenii cuminţi şi care duc un mod "sănătos" de viaţă, aleg să doarmă liniştit. Dar în timp ce unii - îşi trăiesc viaţa într-un vis conştient, eu stau deasupra lor în vid şi mă simt plină de viaţă. Când noaptea e acel catalizator de energie şi surse inimaginabile - provocator de căutari complexe.

 Când toţi stau cu ochii închişi, eu văd bine; şi starea asta îmi conferă o luciditate care mă împinge să aduc un aport important existenţei mele. Când toţi stau cu ochii închişi, eu pot să mă simt liberă să văd şi să aranjez lucrurile pe straturi, şi să nu mă mai simt ameninţată de reproşul vre-o unei replici. Astfel, fiind situaţia, constat că lumea e plină de straturi şi doar tu alegi ce poziţie adopţi.

 Te mişcă din loc, din stare, din moment - orice acţiune menită să-ţi schimbe viaţa şi să te ducă pe calea care e a ta. Şi în noapte, simţi acel imbold intuitiv, sau chiar forţat să crezi că : "acum e" ori "acuş o să-mi vină" acel ceva care-ţi defineşte existenţa.

 Sunt într-o continuă aşteptare. Oamenii au creat pentru această stare - viaţa de după moarte, prin care această aşteptare ar putea fi îndreptăţită, dar pentru asta - eu am insomniile. Citește mai mult →

sâmbătă, 1 februarie 2014

29 Martie 2013

0
11:05
29 martie 2013

Printre blocuri, scaune stăteau aranjate în cercuri vicioase pline de fum de ţigară. Lumina lăsă aşezate în straturi umbre de chipuri cu spirite uitate.

Noi rătăceam priviri în spaţiu, căutând aţe de care să coasem povestea dramei. Trecătorii, lipsiţi de orice prezent, se uitau scurt şi ciudat la acea adunătură de voci monosilabice, şi abandonând imaginea clipei trecute - mergeau înainte spre drumuri încurcate.

Mi se stingea ţigara între degete. Observasem în trecere că apăru omul cu câinele. Se uita stânjenit împrejur, prins între două scaune şi un trunchi şi decise, în final, să-şi sprijine oboseala pe tulpina acelui copac tăiat. 

Căutam să trăiesc senzaţii suprimate într-un loc aparent inadmisibil. Credeam în ce simţeam. Starea mea avea o forţă uimitoare, încât nu ştiam cum să mă reîntorc în clipa ceea, să revin. Când îndemnarea ei speriată a spart visarea : "Ar trebui să plecăm de aici. Cineva se îndreaptă spre ... "

Realizam atunci că mă strângea de mâna, fără să reacţionez cumva, apoi a luat-o înainte.

Era el, ademenit probabil de chipul meu cu aură strălucitor de neagră. Astfel am ajuns să ascult un monolog profetic pe lângă confirmările mele buimăcite.

Şi toate se aranjau în felul lor firesc în acel discurs tragic despre menirea omului pe pământ şi cum au ajuns să ne urmeze numai animalele. Că mă aşteaptă un viitor mare, în fruntea nu ştiu cărei instituţii şi o coroană de lauri pentru cel mai profund mod de viaţă. Argint în gândire. Că personalitatea mi-e încununată - de însuşi demiurgul - cu un mare scop.

Cumva, mă incomoda că ea aştepta şi cuvintele astea nu-s întocmai cele mai potrivite rostite fiind în prezenţa unui prieten. Care s-a dovedit a fi adevărat.

Şi mi-am aprins din nou ţigara, dispărând ambele-n zare ca două linii de ceaţă violetă.

Iar omul cu câinele rămase să discute cu cerul. Citește mai mult →

vineri, 24 ianuarie 2014

Abandon

0
13:15
abandon

E când te lepezi de tot şi te laşi în exilul muzicii interioare.

Şi atunci te simţi mai singur şi mai însingurat de toate cele trecute şi trăite în lamentările sufletului şi fluctuaţiile interiorului. Şi atunci, freneziile trupului devin glasul melodiei ce instinctul ţi-l cântă şi nu eşti decât râul ce curge prin venele tale.

Tu iubeşti să respiri depănarea lentă a momentelor ce ţi le descriu amintirile reci, pentru că le vezi deja departe de tine şi nu-ţi mai e frică să stai în faţa lor. Inveţi să înoţi în băltoaca lacrimilor tale ca mai apoi să te reverşi ca o mare în largul ocean. Eşti plină de tine şi calci cu încredere teren străin, pentru că glasul dinlăuntrul tău îţi dictează paşii şi te simţi în siguranţă, protejată de zidurile grele ce le construiesc regretele şi n-ai vrea să te mai întorci înapoi la ei. Ci doar să curgi în senzualitate inocentă, să te desprinzi de crengile de unde ai cules fructele interzise ca să sădeşti tei cu flori albe … şi prin tine să curgă parfumul efervescenţei lor. Să creşti în rădăcinile puternice a pământurilor fertile din care se nasc zeii şi să te ştii a tuturor făcătoare. Să apari ca forma ce o poate lua adevărul şi dragostea pentru a te descompune până la paroxism de intensitatea lor, că-ţi place să pluteşti în esenţa lor, legată de toate, dar şi eliberată de umbrele lor. Tu voieşti a fi puternică, că din ţărâni divine ţi-ai creat existenţa şi eşti slabă şi neputincioasă după ce bei elixirul extatic al dragostei. Aici tu mănânci mărul lui Adam. Si vrei să mergi înainte şi înainte, să te tratezi în vocile corurilor de îngeri. Angelică, te îndrepţi spre porţile incomensurabile ale cerurilor ca să-ţi ascunzi urmele şi să rămâi uitată…

Dar te întorci, în nebunia vânturilor, stoarsă şi albă ca lumina în apus, pentru că El îşi lasă sceptrul întru a fi puntea dintre tine şi viaţă. Citește mai mult →